Acum un an ne pregateam cu emotii de prima zi de gradinita. Dulcica mea care este o vorbareata mi-a spus ca ea vrea la gradinita, la copii. Am crezut ca era pregatita. Am inscris-o la o gradinita de stat pe care am vizitat-o impreuna. Asa am crezut la momentul acela ca este mai bine, nu m-am asteptat nicio clipa sa se intample ceea ce a urmat.
Eu si cu sora mea nu am fost la gradinita, am stat cu bunica pana am inceput clasa intai. Imi aduc aminte cu drag primii 6 ani de acasa, zilele in care mergeam la cumparaturi cu bunica, o ajutam in bucatarie, jocurile pe care le inventam zilnic. Nu m-am simtit nicio clipa inferioara fata de copiii care fusesera la gradinita. In clasa intai nu s-a vazut nicio diferenta de informatii detinute intre mine si ei. Iar probleme de socializare, nu avem niciuna dintre noi :)🙂
Am plecat increzatoare in prima zi de gradinita. Vesele, cu ghiozdanul cu Minnie pe care si l-a ales singura, plina de zambete. Am ajuns printre primii copii in clasa (al 2lea copil) asa ca nu am vazut ce s-a intamplat dupa. Si-a ales locul singura, si-a pus hainutele si ghiozdanul in dulap, era un zambet. Ne-am luat la revedere si am plecat la serviciu, cu promisiunea ca va veni buni sa o ia de la gradi.
Ce a urmat dupa, a fost cosmar si pentru mine si pentru ea. Dupa aceasta prima zi, nu a mai vrut la gradinita. A venit bunii sa o ia de la gradinita dar nu a vrut sa plece cu ea, a cerut cu mine in hohote de plans. Am venit intr-o fuga si am adus-o acasa. Mi-a zis ca ea nu mai merge la gradinita, ca nu este frumos, “toti copii plang acolo“, “am incercat sa-i linistesc si toti strigau mamaaaa“, “am strigat si eu“.
Mi se rupea sufletul cand imi povestea. Am fost langa ea, am incercat sa-i explic si am reusit sa o fac sa mearga si a doua zi.
De data aceasta nu am mai ajuns primii, erau deja copiii si parintii la usa clasei. Era un prapad, o “jale a plangerii”. Copii de 3 ani plangeau in hohote, urlau cat puteau, parintii ii impingeau in clasa de unde erau preluati de invatatoare si ingrijitoare. Reuseau sa scape din clasa si alergau pe coridor. Parintii care reusisera sa-si “indese” copii in clasa, erau la cativa pasi de usa de iesire si asteptau in liniste…plange sau nu plange?
Cum sa-mi las fetita intr-o vale a plangerii? Eu i-am descris altfel gradinita, copiii, educatoarea. Nu am pregatit-o pentru zile cu plans si urlete…ufff. Evident ca s-a panicat si a inceput sa planga, mi-a zis ca ea nu vrea sa intre acolo unde plang copiii. Am incercat sa vorbesc cu educatoarea sa aflu ce s-a intamplat in prima zi. Mi-a spus doar ca Iulia mea a fost foarte cuminte si sociabila, ca nu a plans, ca din contra, a incercat sa-i linisteasca pe copii dar a vazut ca nu functioneaza metodele aplicate si apoi a devenit trista. Cum sa o las in clasa? Cum sa o imping cum faceau alti parinti? Am stat cu ea in brate si i-am explicat cat am putut eu acest moment. Parintii care reusisera sa-si “indese” copilul in clasa, treceau pe langa mine si imi spuneau ” asa fac primele zile, se obisnuiesc dupa”. Iulia mea, ma tragea de mana spre scarile de pe coridor, sa mergem acasa, “venim maine cand nu plang copii“. M- a vazut o alta educatoare ca am luat-o in brate spre scari si mi-a aruncat o privire tare urata de parca infaptuisem o crima “daca o luati acum acasa, nu se va mai obisnui niciodata“.
Cred ca am stat o ora in discutii cu dulcica pe hol, apoi am luat decizia, mergem acasa cu promisiunea ca ne intoarcem a doua zi. Ne-am intors, am coborat scarile si ne-am intersectat cu priviri de parinti, “ati cedat”, “gata, a castigat”, “nu o sa mai puteti sa o integrati la gradinita”.
Am suferit enorm amandoua, nu am inteles aceasta metoda de adaptare, de tranzitie. De ce educatoarea era de acord cu ea? De ce parintii pareau siguri pe ei ca este cea mai buna metoda? De ce erau convinsi ca nu avea sa impacteze acest moment dezvoltarea copilului lor?
Nu ne-am asteptat la asa ceva. Ma asteptam sa fie dificila adaptarea dar nu sa ajung intr-o vale a plangerii cu 25 de copii indesati pe sus de parintii lor acolo.
Dulcica mea a inceput sa aibe cosmaruri noapte. Am decis sa nu ne mai intoarcem la gradinita cu toate ca cei din jurul meu m-au criticat aspru. Asa am simtit, nu puteam sa o las in acele tipete, nici un adult nu ar fi ramas intr-o astfel de atmosfera. Decisesem sa o inscriu la gradinita din alte motive, nu pentru ai crea aceste amintiri negre.
Am discutat cu ea, am incercat sa inteleg daca se intamplase si altceva in prima zi pe langa ceea ce imi povestise initial. Nu am aflat nimic in plus doar o schimbare de comportament: a inceput sa tipe si cred ca imita ingrijitoarele care probabil le adusese masa “TOATA LUMEA LA MASA! ACUUUUM! LA MASAA!”
Asa a fost experienta noastra de la 3 ani cu gradinita de stat. Dulcica a ramas acasa cu buni si in prezent este cu mine. Impreuna incercam sa-i ocupam ziua cu diverse activitati specifice varstei. Am deschis o lista cu gradinite care nu au astfel de practici si poate la primavara le vizitam si decid impreuna cu dulcica ce alegem.